| 17 Ianuarie 2012
Proiect: Tabara de exploratori
Nume: "Zorii"
Motto: Timp de hotar !
Locatia: Cabana Gura Raului, Zarnesti, Judetul Brasov
Perioada: 9-13 ianuarie 2012
Autor: Victor Ion din Clubul Neemia / Com. Popa Tatu, Bucuresti.
Iata ca a mai trecut inca una din acele perioade scurte din an pe care eu si ceilalati exploratori din grupa mea o asteptam mereu cu mare nerabdare: tabara.
In acest an, tabara de iarna s-a desfasurat la munte, aproape de natura, intr-un peisaj deosebit, si din fericire cu cativa centimetri de zapada fina care sa ne aduca aminte ca este luna ianuarie. Acest loc se gaseste la Zarnesti, Judetul Brasov. Cazarea s-a facut la o cabana din zona in conditii destul de bune. Spre deosebire de cealalta tabara de iarna la care am participat, in cabana nu s-a luat decat masa si s-a dormit iar restul, careul, devotionalul, deschiderea / inchiderea zilelor, au fost facute afara, la fel ca intr-o tabara de vara.
Chiar daca nu sunt de chiar atat de mult timp la exploratori, mereu m-am bucurat de activitati noi si mai provocatoare de la o tabara la alta. Una dintre aceste "inovatii" a fost traseul cu sania trasa de cainii. Aproape din totdeauna am fost speriat de caini, neavand curaj niciodata sa ma apropii ca macar sa ii ating. De aceea am considerat ca aceasta experienta ar putea sa-mi demonstreze ca frica fata de aceste animale este inutila, acestia fiind prietenosi si blanzi. Asa ca, dupa o scurta dar foarte placuta plimbare cu sania trasa de cainii Malamuti, i-am mangaiat pe cativa dintre ei, lasand in urma una dintre fricile mele. In seara zilei cand s-a intamplat acest lucru, proprietarii cainilor au tinut o prezentare foarte interesanta despre istoricul rasei de Malamuti, raza ce a fost domesticita de locuitorii din Alaska.
Desi alpinismul nu este niciodata o surpriza intr-o tabara de exploratori eu cred ca este foarte inportanta locatia stancii pe care o escaladam. Aceasta activitate s-a desfasurat la Prapastile Zarnestilor loc cu foarte multe trasee de catarat. Acolo, stancile erau inalte si impunatoare, cerand de la fiecare catarator putere si hotarare pentru a ajunge cat de sus posibil. Iar atunci cand ajungeai la inaltime aveai parte de o vedere de ansamblu asupra locului si un peisaj uimitor. Eu cred amplasamentul stancii si cadrul natural in care aceasta se afla a motivat pe multi sa urce cat mai sus.
Cred ca directorii taberei au dorit sa organizeze activitati cat mai ... "extreme". Iata de ce, intr-una dintre nopti, impreuna cu alti cativa exploratori ai grupei din care faceam parte, si cativa instructori am dormit intr-un adapost construit in timpul zilei in padurea din apropierea cabanei. Dupa inchiderea zilei si focul de tabara, am plecat impreuna, inarmati cu saci de dormit, haine groase, lanterne si entuziasm am plecat bucurosi in padure simtindu-ne adevarati barbati (chiar daca erau si doua fete cu noi ). Acolo, dupa ce ne-am facut poze in adapost, in sacii de dormit si ne-am rugat pentru ca sa fim ocrotiti si sa dormim bine, ne-am culcat in liniste, ghemuindu-ne unii langa altii pentru a ne incalzi. Eu nici nu am simtit cum ma fura somnul, trezindu-ma decat in preajma diminetii cand incepea sa se lase un frig strasnic. Insa chiar si asa me-am simtit bine si mai ales satisfacut fiind ca tocmai petrecusem o noapte de iarna in mijlocul naturii. Si am considerat asta ca fiind una din experientele cele mai placute de cand frecventez taberele de exploratori.
In aceasta tabara s-a propus ca si activitate ski-ul. Insa din motive care mie imi sunt necunoscute si care nu ma mai intereseaza nu s-a putut realiza. Asa ca organizatorii au facut rost de o alta activitate cum am mai spus destul de "extrema": toti copiii din tabara au mers, pe grupe, la Aventura Parc din Brasov. Acesta, amenajat pe un teren de 2 hectare cu mai multe trasee de catarat, mers pe sarma, mers pe busteni, tiroliana si multe altele care ne-au bucurat pe toti, indiferent de varsta.
Ultima zi a fost pentru mine a fost cea mai placuta si frumoasa dintre toate celelalte petrecute in tabara: a fost ziua in care s-a facut un traseu. Dimineata, la careu, ne-am impartit in doua grupe, avansati si incepatori, care urmam sa mergem pe trasee diferite ca dificultate insa care urmau sa ajungem in acelasi loc : Cabana Curmatura. Sovaitor, m-am incumetat sa merg cu avansatii, sperand ca nu ma vor lasa puterile. Asa ca ... am pornit. M-am plasat cat se poate de in fata pentru a nu ramane in urma. Surprinzator pentru mine, am ramas fruntas pana cand am urcat pe un platou la o inaltime pe care am apreciat-o ca fiind destul de mare, datorita cetii care acoperea totul. Acolo, grupul nostru s-a divizat din nou, unii dorind sa mearga la Varful Pietrei Mici, la 1860 m, iar restul s-au dus la cabana. Eu am facut parte din cei ce am dorit sa vad varful. Insa, ni s-a oferit mai multe sanse de a renunta atunci cand am vazut cat de abrupt era urcusul prin padure. La primele doua propuneri au plecat doar cativa iar eu nici macar nu am vrut sa aud. Dar la a treia si ultima strigare, am simtit ca nu o sa pot si ca trebuie sa ma intorc. Atunci am simtit ca trebuie sa imi inving lenea si frica si sa nu renunt. Nu stiu daca a fost planificata aceast "ispitire" a noastra de a ne intoarce, dar cred ca aceasta intamplare ar fi putut fi asociata cu credinta in Dumnezeu. Asa ca, nu am renuntat si am urcat impreuna timp de 3 ore pana la varf. Cand am ajuns acolo am simtit o bucurie uriasa : ajunsesem in sfarsit. De acolo nu se vedeau decat stancile acoperite de nori, si chiar daca nu era o inaltime asa de mare, ne simteam ca pe acoperisul lumii. Dupa ce ne-am facut poze, am inceput coborarea, multumiti si fericiti de ceea ce realizasem. La cabana unde eram cazati am ajuns putin dupa inserare, obositi si transpirati dar incarcati cu o experienta noua si de neuitat.
In utima seara, ni s-a facut drept surpriza, un scurt foc de artificii din partea cabanei iar apoi am avut un program lejer, o prezentare a tuturor activitatilor din anul de lucru 2010 / 2011 ale explortatorilor din Conferinta Muntenia. Insa, atunci cand s-a inchis tabara, multi dintre cei mai mici exploratori au plans pentru ca s-a terminat tabara, care pentru ei, si pentru mine, a fost locul unde am trait aventurile iernii acestea si pentru mine, un baiat de 13 ani din aglomeratul si imbacsitul Bucuresti, un priles de apropiere de natura si schimbare de peisaj bine venita. Daca mi-ar cere cineva sa dau un sfat pentru ceilalti exploratori din Conferinta Muntenia care nu au venit dintr-un motiv sau altul, sa isi opreasca locuri pentru urmatoarea tabara, pentru ca in ciuda a micilor imperfectiuni, este locul cel mai potrivit pentru a petrece o vacanta.